Oamenii cavernelor și fotbalul. Când bătaia unor părinți la meciul copiilor de 10 ani explică eșecul unei națiuni

Zăcămintele inepuizabile de barbarie ale României mă răstignesc uneori, reamintindu-mi de disperarea lui Gabriel Liiceanu în „Întâlnire cu țara mea”.

Ceea ce s-a petrecut sâmbătă dimineață în plin București, la un meci de fotbal al unor copii de 10 ani, depășește puterea de înțelegere a unui om întreg la cap și născut într-o comunitate trecută de Evul Mediu timpuriu. 20 de indivizi, părinții copiilor care jucau, bărbați și femei laolaltă, s-au bătut cu bestialitate pe marginea terenului, au rupt gardurile, și-au cărat pumni și picioare într-o izbucnire de violență și instincte primare inimaginabilă. O regresie spontană și colectivă la omul cavernelor.

Viața trăită printre pumni și picioare cărate în gură

În urmă cu decenii, experimentele demente ale bolșevicilor obligau oameni din această țară, deținuți din pușcării, să-și toarne și să-și bată prietenii pentru o bucată de pâine sau un strop de odihnă în plus. Mulți dintre acei martiri ai iadului comunist au suportat privațiunile, preferând o moarte în chinuri unei vieți mizerabile, măcinate de remușcarea de a-și fi lovit semenii.
Sâmbătă, 26 martie 2016, haita s-a bătut pentru nimic. Era un meci banal între niște copii care, la final, nu câștigau nimic. Nu se decidea o finală de Cupă Mondială, nu se îmbogățea nimeni, în tribună nu era niciun trimis de la Real Madrid și Manchester United. Niciun fault în teren, nicio înjurătură în tribună, nicio frustrare cărată de acasă nu poate fi o justificare pentru criza colectivă de nebunie care a adus niște oameni în toată firea în situația de a se călca în picioare în fața propriilor copii.

Barbaria de la Baza Sportivă Toni Doboș nu e însă nici excepțională, nici surprinzătoare. Ceea ce s-a întâmplat sâmbătă în Sectorul 6 din Capitală este poza României cu totul, a sălbăticiei care ne înghite. Picioarele și pumnii împărțiți pe marginea terenului, de față cu zeci de copii, îi regăsim peste tot în jurul nostru, doar că, scufundați în această realitate abnormă, am încetat să îi mai remarcăm. Îi vedem în trafic, când ne tăiem unii altora fața fără să semnalizăm și fără să ne cerem scuze; îi vedem la inaugurările de hipermarketuri cu promoții la bormașini și tigăi; îi vedem în cartiere, după blocurile gri; îi vedem în școli, în filmările cu telefonul mobil ale golanilor bătând profesori; îi vedem în campaniile electorale, unde a lipi afișul unui candidat din opoziție poate însemna, uneori, un cuțit în coaste; îi vedem în cârciumile unde, după ce și-au băut mințile cu țuică de pufoaică pe datorie, „cetățenii” se încaieră creștinește.

Lucian Bute respectă și în Canada tradiția tăierii porcului de Crăciun: „Aici e la fel ca acasă”. SPECIAL

13:35

Simona Halep și Novak Djokovic au reacționat după ce Sorana Cîrstea a anunțat că se retrage! „Sori”, asaltată cu mesaje: „Hai să ne distrăm”

13:11

Înainte să ne lipsească pasa cu exteriorul ne lipsesc cei șapte ani de-acasă

Problema poporului român nu este că n-ar fi instruit, ci că, în principal, nu este educat, remarca Lucian Boia. Ne lipsesc îngrozitor cei șapte ani de-acasă înainte de a ne lipsi cunoștințele de geometrie și de fizică. În țara unde s-a ajuns ca părinții să fie mituiți pentru a le da o șansă la educație propriilor copii – practic, să le fie plătită „scoaterea din producție” a micuților pentru a fi trimiși la școală -, în țara fruntașă în toate clasamentele europene ale sărăciei, traficului de copii, violenței în familie și prostituției, o bătaie între 20 de persoane la un meci de juniori poate trece drept banală.

Dar nu-i așa. Instinctele atavice exhibate sâmbătă în grup sunt chiar cheia insuccesului nostru ca națiune. Cocoțați în viloaie și merțane direct din bordeiele istoriei, nu înțelegem de ce suntem priviți „altfel” imediat cum trecem granița.

„Nu copiii sunt problema, ci părinții. Ei sunt cei care, din ambiție și orgoliu, din nerăbdarea de a se îmbogăți de pe urma copiilor, strică totul. Din cauza lor copiii se ratează, nu sunt educați să respecte munca, să-și respecte semenii, să se comporte civilizat. Jucătorii români de fotbal au o problemă de mentalitate și de atitudine înainte de a avea o problemă de valoare”, îmi povestea, vara trecută, un antrenor trecut, de-a lungul carierei, pe la loturile naționale de juniori. „La Mogoșoaia, după plecarea reprezentativei sub 17 ani, toate televizoarele au fost găsite cu sonorul dat la maxim pe posturi de manele”, spunea, în urmă cu câțiva ani, un alt angajat din federație. „Dacă intrați în vestiar la o echipă de juniori, vă îngroziți. Discută numai despre pariuri”, mi se plângea, deunăzi, un conducător de club despre ce se găsește în România „la firul ierbii”.

Georgiana Doboș, soția fostului internațional și managera bazei, a închis cercul sâmbătă seara, în direct la Sport Total FM: „Părinții distrug toată munca, toată educația pe care încercăm să le-o dăm copiilor de trei ori pe săptămână, câte o oră și jumătate. Vorbim de oameni care nu știu să trăiască după reguli”.

În urmă cu ani, într-o analiză a motivelor pentru care fotbaliștii români se ratau când ajungeau în Spania, ziariștii iberici ajungeau la o concluzie – pentru ei – surprinzătoare: „Educația, sau, mai degrabă, lipsa ei nu-i lasă pe români să se adapteze și să se integreze în comunitate”.

Și nu numai în Spalia. Atunci când Mitea a ajuns la Ajax, iar coechipierii au văzut că românul – după cum povestea menajera lui – întinde pe fața de masă ce scoate din nas, râgâie și flatulează în timp ce mănâncă, eșecul său mai putea fi surprinzător, cel mult, în România.

Ce șoc, domnilor și doamnelor care v-ați călcat în picioare sâmbătă, traumatizându-vă pe viață propriii copii! Drumul spre gloria și milioanele la care visați de pe urma fiilor voștri nu începe cu pasele geniale ale unor prichindei care abia au învățat să alerge, ci, atât de prozaic, cu neînsemnatele „Bună ziua!”, „Mulțumesc!”, „Mă scuzați!”, „La revedere!”.